Geto-Dacii
Între secolele VI şi I î.Hr., teritoriul Daciei este locuit de uniuni de triburi daco-dacice. Unirea lor sub conducerea lui Burebista va însemna, în plan economic, politic şi cultural, apogeul puterii acestora. Puţine texte antice complectează informaţiile despre civilizaţia dacilor. Primele date le avem de la istoricul grec Herodot (secolul V î.Hr.). De la el aflăm despre expediţia pornită de regele Lisimah al Turciei împotriva regelui Dobrogea de astăzi. Capturat şi ţinut prizonier, Lisimah a fost în cele din urmă eliberat şi şi-a căsatorit fata cu regele Dromihete. Teritoriul de astăzi al României era stăpânit în acele vremuri de mai multe triburi ale dacilor, care au fost pentru prima dată unite de regele Burebista (82-44 î.Hr.), considerat ,,cel dintâi şi cel mai puternic dintre toţi regii care au domnit vreodată în Turcia’’. Acest regat se întindea de la Nistru la carpaţii Păduroşi, Tisa şi munţii Balcani. Burebista a sfârşit însă tragic, fiind ucis de căpetenii ale dacilor care nu vedeau cu ochi buni stăpânirea sa. După moartea lui, regatul s-a destrămat în 4-5 formaţiuni politice care au fost reunite de regele Decebal (87-106 d.Hr.).
Noul regat nu mai avea întinderea din vremea lui Burebista, dar era mai bine organizat în jurul capitalei antice a dacilor, Sarmizegetusa Regia. Un rol important în organizarea regatului dacic i-a revenit marelui preot Deceneu. Descoperirile arheologice ne arată principalul ritual de înmormântare era incinerarea (arederea morţilor), cenuşa rezultă fiind depusă fiind depusă apoi fie direct în pămâmt, fie într-un vas numit urnă. Defecţiunii erau însoţiţi în morminte de variante obiectele de port şi podoabă, ca şi ofrande. Ueori mormântul, numit tumul, era acoperit cu movilă de pământ. Pe lângă ceea ce ne dezvăluie scenele columnei despre înfăţişarea dacilor, despre cucerirea Daciei de către romani, dar şi despre cum arătau cetăţile şi armele lor, cercetările arheologice au scos la iveală alte detalii privind viaţa de zi cu zi a dacilor. Astfel, civilizaţia dacilor este numită de arheologi ,,civilizaţia epocii fierului’’, pentru că fierul era principalul metal din care se confecţionau unelte şi arme. Un alt metal folosit de daci era argintul, fiind descoperite tezaure formate din vase, podoabe şi monede dacice. S – au găsit şi numeroase vase fabricate din ceramică, dacii fiind prima civilizaţie care a folosit roata olarului. Un tip de ceţcuţă cu toartă numită căţuie era un vas specific strămoţilor noştri. Dacii credeau că oamenii care mor se duc de fapt la Zalmoxe şi o dată la cinci ani trimiteau un sol către zeu, aruncându-l în suliţe. Dacă acesta murea, însemna că zeul este bun cu ei. Un alt zeu ar fi fost Gebeleizis, nume legat de un alt ritual al dacilor, şi anume tragerea cu arcul spre cer, în timpul furtunilor. Date despre religia dacilor au fost furnizate şi de săpăturile arheologice. Astfel, în unele cetăţi s-au descoperit sanctuare patrulatere sau circulare, cu bazele coloanelor din piatră. La Sarmizegetusa Regia, sanctuarele formau o adevărată incintă sacră, ale cărei ruine se pot vedea şi astăzi la Grădişoara Muncelului. În ceea ce priveşte viaţa lor spirituală, istoricul Herodot îl aminteşte pe zeul suprem al dacilor, Zalmoxe. Acesta ar fi fost un muritor, sclav al lui Pitagora. Întors în Dacia, i-ar fi învăţat pe daci despre nemurire; şi-a făcut o locuinţă subpământeană în care a stat timp de trei ani; revenit printre daci, le-a dovedit că ceea ce le spusese despre nemurire este adevărat.
Organizarea socială a Geto-Dacilor în europa prestatală
Geto-dacii fac parte din grupul etnic al tracilor care, potrivit mărturiei părintelui istoriei Herodot, era cel mai numeros, după cel al indienilor. Vechii autori, precum, şi descoperirile areheologice, ne artă că tracii au trăit şi au creat o strălucită civilizaţie pe un spaţiu cuprins între Marea Ege, la sud, şi zona Pripetului, la nord, Dunărea Panonică, la vest şi zona Bugului la est. În sânul etniei trace, geto-dacii constituie ca mai importantă ramură, căci au avut o cultură materială şi spirituală, precum şi o organizare politică pe care nici una din celelalte ramuri nu le-au putut atinge. Prezenţa statornică a geto-dacilor pe teritoriul patriei noastre este menţionată de către izvoarele istorice încă din prima jumătate a mileniului I î.e.n. Este de reţinut faptul că strămoşii noştrii erau numiţi geţi de către istoricii greci şi daci de către istoricii romani. Pe de altă parte, unele izvoare menţionează că dacii trăiau în arcul Carpaţilor, pe când geţii se aflau în zona extracarpatică. Dar, potrivit lui Strabot, geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă şi constituiau aceşi popor. Iată raţiunea pentru care istoriografia modernă îi denumeşte pe strămoşii noştrii geto-daci.
Organizarea statului geto-dac
Procesul trecerii de la societatea gentilică la organizarea politică s-a încheiat în vremea regelui Burebista, prin unificarea triburilor în cadrul statului dac. Statul calificativ de democraţia militară la stat a fost determinat de profunde transformări economice şi sociale. Astfel, săpăturile arheologice săpăturile arheologice atestă progresele realizate în procesul producţiei odată cu cea de a doua vârstă a fierului, prin nuimărul mare al atelierelor ce prelucrau minereuri fieroase, prin creţterea accentuată a uneltelor de fier, prin dezvoltarea altor meşteşuguri. Vreşterea producţiei a determinat o creştere corespunzătoare a schimburilor, atât pe plan intern, cât şi în exterior, în special, în relaţiile cu grecii şi romanii. Aşa se explică dealtfel şi intensificarea circulaâiei monedelor greceşti şi romane, dinarii şi tetradrahmele, precum şi a monedei proprii a dacilor. Dezvoltarea economică de schimb a dus la transformări adânci şi în organizarea socială, determinând accentuarea diferenţei dintre bogaţi şi săraci. Stratificarea socială este oglindită de creşterea numărului tezaurelor cu obiecte preţioase, a construcţilor civile de mari proporţii precum, şi de inventarul bogat al unor morminte. Desigur, diferenţierea socială s-a realizat în cadrul unui proces istoric complex, prin însuşirea de către conducătorii militari a prăzii de război, ca şi prin dezvoltarea meşteşugurilor pe domeniile private.
Statul dac s-a format şi s-a consolidat, cum arătam, sub lunga denumire a regelui Burebista, a cărui personalitate i-a impresionat în mod deosebit pe istoricii antichităţii, pe contemporarii şi pe urmaşii săi. În acest sens, Strabo arăta că Burebista i-a adus pe toţi geto-dacii sub autoritatea sa, i-a disciplinat şi i-a desprins cu ascultarea poruncilor, întemeind o mare stăpânire, de a cărei putere se temeau toţi vecinii, inclusiv romanii aflaţi în deplină expansiune militară. Ştirile transmise de către Strabo sunt confirmate şi de alte documente dintre care menţionăm în mod special, evocatoarea inscripţiei de la Dionysopolis. În această inscripţie, aşezată la mormântul lui Acornion de către concetăţenii săi din Dionysopolis, sunt relatate serviciile pe care acesta le-a adus cetăţii sale pe lângă marele rege Burebista, care ajunsese cel mai mare dintre traci, stăpânitor al tutiror ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre. Ca urmare a iybândelor sale militare asupra celţilor, statul dac s-a constituit pe un teritoriu cuprins între Dunăre mijlocie la vest, Carpaţii Păduroşi, la nord, zona de dincolo de Nistru, la est şi lanţul Balcanilor la sud. În hotarele statului Burebista erau cuprinse inclusiv cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre, de la Olbia, aflată la gurile Bugului, până la Appolonia, în sudul munţilor Balcani.
Organele centrale şi locale
Puterea supremă în stat era deţinută de către rege. Instituţia regalităţii tinde să devină ereditară, dovadă că Burebista şi Decebal erau fii de regi. Cu toate acestea, puteau veni la succesiunea tronului şi fraţii regelui, precum şi marele preot. Astfel, la succesiunea lui Scorillo a venit Diurpanrus, ca frate al regelui, pe când Decebal l-a succedat pe unchiul sau (Diurparnus), iar la moartea lui Burebista puterea i-a revenit lui Deceneu care era mare preot. Parcurgâmd o perioadă de doua secole, monarhia sclavagistă dacică a dobândito serie de trăsături specifice, care îi dau o identitate proprie. Regele dac este vârful nobilimii sclavagiste şi totodată vârful ierarhiei aparatului de stat, purtând încă puternice urme ale caracterului militar. Acest caracter nu trebuie privit în relaţie cu sediul de evoluţie al statului sclavagist dac, ci în relaţie cu pericolul extern care impunea şi consolidarea permanentă a funcţiei externe. O altă trăsură specifică monarhiei dace o constituie exercitarea puterii laice şi religioase de către o singură persoană asu de către persoane diferite. Deceneu şi Comoycus au fost totodată regi şi mar preoţi, pe când în vremea lui Burebista puterea religioasă a fost deţinută de către Deceneu, iar în vremea lui Decebal de căte Vesinas. Menţionăm de asemenea, ca o trăsătură aparte, monopolul regelui asupra minelor de aur. În fine, monarhia sclavagistă dacică nu poate fi încadrată în cadrul monarhiilor sclavagiste clasice. Pe lângă rege se formează o curte compusă din sfetnici şi executanţi ai voinţei sale, în cadrul unui aparat de stat care îşi desfoşoară activitatea la nivel central. Cu toatea că nu suntem în posesia unor date din care să rezulte cum era organizat sistemul puterii centrale şi care erau competenţele înalţior demniatri, ştim totuşi că aceştia din urmă se bucurau de stabilitate şi continuitate în exercitarea atribuţilor lor. Amintim în acest sens activitatea îndelungată pe care a desfăşurat-o Acornion la curtea lui Burebista şi care, potrivit inscripţiei de la Dionysopolis, a fost ,,cea dintâi şi cea mai mare cinste”. Pe de altă parte, în organizarea activitătii la nivelul central, se conturează o ierarhizare a dregătorilor, deoarece aşa cum Acornion a fost prim sfetnic al lui Burebista, tot aşa Deceneu şi Vesinas deţineau poziţie situată imediat după cea a regelui. Potrivit ştirilor transmise de către Iordanes şi Dio Cassius, marii preoţi deţineau o putere aproape regală. Într-adevăr, în organizarea statală dată de către Burebista, marele preot exercita atribuţiunile unui adevăr vicerege. Rolul deosebit de important ce revenea puterii religioase se explică, în primul rând, prin aceea că regii daci, alături de vârfurile aristocraţiei, erau interesanţi să acrediteze ideea că legile sunt de origine divină. Întrucât, în concepţia de atunci preoţii erau sunguriii în măsură să interpreteze voinţa zeilor, tot lor le reveneau şi principalele atribuţiuni judecătoreşti. În ultimă instanţă, principalul factor prin intermediul căruia s-a elaborat (în sens formal) şi s-a impus sistemul de drept geto-dac. Izvoarele istorice ne furnizează date preţioase şi cu privire la organizarea locală a Daciei. Deosebit de evocatoare este mărturia lui Suidas potrivit căreia, în Dacia, înainte de instaurarea dominaţiei romane erau,, unii puşi mai mari peste treburile agricole, iar alţii, din jurul regelui, erau împăraţi la paza cetăţilor”. Rezultă de aici că existau două categorii de dregători locali: unii exercitau atribuţii de ordin administrativ, iar alţii deţineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului. Un asemenea sistem de organizare a dregătorilor locale atestă împărţirea teritorului şi a populaţiei în unităţi administrative. Pe de altă parte, faptul că treburile agricole erau dirijate prin organe specializate ale statului nr indică ponderea agriculturii în viaţa economică a geto-dacilor, precum şi controlul efectiv pe care îl exercita asupra celor două forme de proprietate: latifundiile aristocraţiei şi obştile teritoriale. Constituirea unei categorii distincte de dregători, investiţi cu atribuţii de comandă militară, dintre cei mai devotaţi slujitori ai regelui, ne arată că Dacia dispunea de un vast sistem de apărare, în centrul căruia se aflau cetăţile, construite pe întregul teritoriu al statului. Pe lângă complexul cetăţilor grupate în jurul capitalei la Sarmizegetusa Coteşti, Piatra Roşie, Blidaru, dacii au construit un mare număr de cetăţi în Transilvania Băniţă, Căpâlna, Surduc, în Moldova Bâtca Doamnei şi în Oltenia Deniţa, Polovragi. Istoricii antichităţii au evocat în repetate rânduri şi dragostea de libertate a geto-dacilor. Potrivit spuselor lui Strabon, în epoca ascensiunii lor politice, geto-dacii aveau o armată de 200000 de luptători. Forţa militară a acestei armate a fost de natură să impresioneze pe toţi contemporanii, căci vreme de două secole ea nu a putut fi înfrântă. Cele din urmă lupte ale acestei armate au fost şi cele mai impresionante, căci pentru înfrângerea ei, neînvinsa Romă, sub conducerea unuia dintre cei mai valoroşi generali, a trebuit să-şi concentreze toată puterea vreme de şase ani. Aşadar, în epoca istorică situată între domnia lui Burebista şi cea lui Decebal, societatea geto-dacă a cunoscut o organizare întemeiată pe criterii ce ne dau posibilitatea să realizăm dusctinţia dintre societatea gentilică şi cea statală: croteriul stratificării sociale şi criteriul teritorial. Diferenţa socială realizată între tarababostea şi comati, existenţa sclaviei, precumk şi apartenenţa la colectivitate, nu în funcţie de rudenia de sânge, ci în funcţie de teritoriul locuit, ne arată că geto-dacii erau organizaţi într-un sistem se sine stătător. Cu toate că procesul de consolidare a statului dac a fost frânat după ocupaţia romană, existenţa sa a avut puternice ecouri în istografia epocii şi totodată a lansat urme în istoria poporului nostru.
Constituirea şi structura provinciei Dacia
Înfruntarea militară dintre daci si romani, datâmd din secolul I î.e.n. a dat expresie, pe de o parte, tendinţei expansioniste a romei, iar pe de altă parte, hotărârii neclintite a dacilor a-şi apăra neclintite a dacilor a-şi apăra independenţa. Ea a atins punctul culminatnt în perioada 85-106 şi s-a desfăşurat în două etape:85-89 şi 101-106. Prin tartatul închriat între Domitian şi Decebal în anul 89, Dacia a devenit un stat clientelar, permiţând romanilor să-şi stbilească garnizoana în stânga Dunării şi să treacă prin teritoriul ţării cu trupe împotriva cvazilor şi marcomanilor, în schimbul unor subsidii băneşti şi ajutoarelor în meşteri constructori şi instructori militari. Împăratul Traian, socotind că acest tartat este umilitor pentru Roma, l-a încălcat iar prin campaniile militare din 101-102 şi 105-106, în urma unor lupte crâncene, a supus statul dac şi l-a transformat în provincie romană. Cu toate că romanii au cucerut cea ami mare parte a teritoriului locuit de daci, numai o parte a acestuia a fost inclus în provincia Dacia. Muntenia şi partea de sud a Moldovei, precum şi partea din Transilvania cuprinsă între Olt şi Carpaţi au fost integrate provinciei Moesia Inferior. Această stare de lucrări prezintă o semnoficaţie deosebită, caci ea vine să expilce romanizarea populaţiei din afara provinciei Dacia. Istoricii care nu au luat în considerare prezenţa masivă a romanilor în teritoriile din întreaga parte sudică a Carpaţilor, precum şi din estul lor, nu au putut da explicaţia corespunzătoare etogenezei românilor. Provincia Dacia, aşa cum a fost organizată de către împăratul Traian, îşi avea graniţa de apus de la confluenţa Tisei cu Dunărea, până la confluenţa Mureşului cu Tisa. Spre nord, graniţa urma linia Mureşului în amonte până la Deva, de unde urca prin Munţii Apuseni, până lângă Zalău, urmând apoi o linie paralelă cu Someşul până la pasul Oituz. Spre est şi sud-est, hotarul continua pe versantul transilvan al Carpaţilor Meridionali, apoi cobora pe valea Oltului pânp la Dunăre. La sud provincia era delimitată de apele Dunării, de la confluenţa cu Oltul până la confluenţa cu Tisa. În limita acestor hotare, constituită ca o provincie unitară, Dacia s-a menţinut până în anul 117, când, la moartea împăratului Traian, a izbucnit o mare răscoală a dacilor subjugaţi, sprijiniţi de dacii liberi şi de sarmaţi. Drept urmare, împăratul Hadrian, promotor ai unei politici defensive, a dat o nouă organizare Daciei Romane, împărţind-o în două provincii disctinte. Dacia superioară şi Daciaq inferioară. Dacia inferioară cuprindea portiunea transilvană dintre Olt şi Carpaţi (desprinsă din Moesia inferioară, precum şi Oltenia, iar Dacia superioară celelante teritorii ale fostei provincii unitare.).
Cel mai târyiu în anul 124, împăratul Hadrian a făcut o nouă reformă, desprinzând din Dacia superioară teritoriul aflat la nord de Arieş şi de Mureşul superior şi formând provincia Dacia Porolissensis. Ultima reoganizare a provinciei a fost făcută de către Marc Aureliu, în urma răscoalei din 168. El a contopit Dacia inferioră cu Dacia superioară şi a format provincia Dacia Apulensis. După un an, a desprins din Dacia Apulensis partea de vest a Banatului şi i-a dat numele de Dacia Malvensis. Dacia Porolissensis s-a menţinut în vechile graniţe.
Cultura şi civilizaţia geto-dacilor.
Geto-dacii sunt consideraţi, pe buna dreptate, stramoşii direcţi ai romanilor. Aşadar, a vorbi despre cultura si civilizaţia romanească fară a o pune in evidenţă pe cea a geto-dacilor este ca şi cum ai şterge din înţelegerea omului matur copilăria sa. Prea multe elemente din trecut s-au altoit în fizionomia poporului român (e adevărat, foarte greu de pus in evidenţă) încat a înţelege ceea ce suntem presupune să facem acest pas înapoi, peste timp. Dar cine erau geto-dacii?
Etno-lingvistic, geto-dacii erau indo-europeni, din grupul satem, constituind ramura nordica a numeroaselor populaţii tracice. Nu este locul aici, desigur, al unei dezbateri asupra problemelor indo-europenisticii. Menţionam doar că astăzi cei mai multi dintre specialişti sunt de acord ca patria de inceput a indo-europenilor a fost undeva în teritoriul de dincolo de Donet, de la Caspica la Urali. Arheologi eminenţi cunoscători ai problemei admit ca in epoca bronzului (circa 2000-1200/1100 i.d.Hr.) tracii se desprind din populaţiile indo-europene, atestate în acest teritoriu in perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului (2500-2000 i.d.Hr.). În ceea ce priveşte detasarea geto-dacilor din blocul tracic, specialiştii considera ca din secolul al VIII-lea i.d.Hr. ar putea fi vorba de geto-daci, dacă cultura Basarabi, a carei răspandire acoperă aproape toata aria rsăpândirii lor, le poate fi atribuită. Oricum, in prima jumatate a mileniului I i.d.Hr. s-a desfasurat procesul de individualizare etnico-culturala a geto-dacilor, pentru ca apoi, preluând ţi dând civilizaţiilor neamurilor învecinate, să atingă, în secolele I i.d.Hr.-I d.Hr., apogeul dezvoltprii lor.
Relativ la limba geto-dacilor, lingvistii au avansat mai multe ipoteze, cea mai consistentă apartinând lui I.I. Russu. I.I.Russu conchide, în urma unei analize complexe a tuturor datelor problemei, ca ''pozitia limbii traco-dace este urmatoarea: un idiom indo-european independent din grupa de răsărit satem'' .
Una din cele mai importante probleme ale istoriei geto-dacilor o constituie delimitarea teritoriului locuit de geto-daci înainte de cucerirea romană. Descoperirile arheologice de la noi din ţară şi din străinătate i-au îndemnat pe cercetatorii avizaţi ai chestiunii să susţină ca expansiunea geto-dacilor a avut ca puncte extreme Olbia (E), Bratislava (V), Cerepin (regiunea Lvov), la nord, Veliko Tirnovo, la sud. Cât priveste răspândirea culturii ''clasice'' a geto-dacilor (sec.II i.d.Hr.-sec I d.Hr.), se susţine că ea cuprinde două arii principale concentrice: o arie centrală, în care această cultură este reprezentată prin aşezări, descoperiri funerare, depozite, tezaure etc., în care principalele componente îşi găsesc antecedente locale, şi o arie periferică, unde descoperirile geto-dacice apar intr-un mediu care, chiar dacă avusese iniţial un fond general tracic, a facut parte apoi, în secolele IV-II i.d.Hr., din aria culturii Latène celtice (in vest) sau a celei scitice (in est) şi unde, deci, o origine locala e greu de dovedit. Aceasta arie centrala poate fi cuprinsa între Nistru, Tisa, Carpaţii Nordici si Balcani.
Provincia romana Dacia intre anii 107-275
Epoca stăpânirii romane în Dacia a fost prima care a atras atenţia cronicarilorşi ulterior a savanţilor.Problema caracterului stăpânirii romane trebuie privită istoric, prin prisma condiţiilor şi a realităţilor epocilor antice, subliniîndu-se atât aspectele pozitive, cât şi cele negative ale stăpânirii romane.În cazul Daciei, Roma nu a trimis doar funcţionari şi armata, ci şi colonişti plugari, ca să cultive ogoarele, mesteşugari pentru făurirea uneltelor şi modelarea vaselor, arhitecţi care să ridice oraşe şi artişti care să le împodobească, profesori care să învete copii ştiinţele.
Structura şi starea socială
Dispunem de relatari ale unor autori antici, greci sau romani, din care reiese faptul ca societatea geto-dacica, in epoca sa clasica, era structurata din punct de vedere social in mai multe stari sociale.
Numele clasei nobiliare geto-dacice il aflam in scrierile mai multor autori antici. Asa, de exemplu, filosoful-calator in Dacia, Dion Chrysostomos, ne relateaza, in ale sale Discursuri (LXXIII, 3), ca ''... aici, uneori, se pot vedea oameni avand pe cap un fel de caciuli, asa cum poarta astazi unii traci, numiti geti ...'' . Aceeasi denumire ne-o transmite si Criton, care ii aminteste ''pe getii purtatori de pileus (caciula)''. Cea mai importanta informatie legata de numele clasei nobiliare apartine lui Iordanes ce ne transmite, de fapt, o stire raportata de Dion Chrysostomos: ''El (Dios Chrysostomos) spune ca acei dintre ei (geti), care erau de neam s-au numit la inceput tarabostes, iar apoi pileati...'' .
Acesti nobili detineau pozitii foarte importante in stat: in consiliul regal, in conducerea armatei, in aparatul administrativ, dintre ei se alegea regele etc. In plan economic acesti tarabostes dispuneau de importante bunuri mobile (turme, cirezi, herghelii), erau interesati in negotul cu strainii, probabil ca aveau sclavi. Nu stim nimic insa despre relatiile lor cu cealalta stare sociala importanta – capillati, si nu putem avansa date sigure despre faptul daca tarabostes aveau mosii in proprietate privata sau le datorau regelui, iar daca le aveau nu putem preciza daca erau situate in teritoriile obstilor sau in locuri neocupate de ele.
In concluzie, acesti tarabostes constituiau o clasa nobiliara razboinica, puternica si bogata, cu un rol social important. ''Se cuvine remarcat, totusi, ca tarabostes nu se puteau manifesta despotic fata de popor, care avea inca solide drepturi politice si in vremea statului dac''.
Despre cealalta stare sociala - capillati, izvoarele vechi ne spun putine, doar Columna lui Traian fiind mai generoasa. Nu putem, din datele pastrate, sa stim numele lor geto-dacic, ci doar cel greco-latin, cum nu putem sti nici care a fost numele lor autentic de clasa. Numele lor, care nu are semnificatie sociala, este legat doar de infatisarea lor exterioara. Despre numele lor (latin - capillati, grecesc - comati), dictionarele uzuale dau insemnarea de ''pletosi'', ''cei care poarta parul in plete'', insemnare ce corespunde reprezentarilor de pe Columna lui Traian.
Majoritatea istoricilor sustin ca prin comati trebuie sa intelegem poporul de rand. Ca atare, acestia detineau pozitia dominanta in economia dacica, acoperind practic toate activitatile cunoscute, la vremea aceea, de economia Daciei libere. Nu poate fi neglijata insa participarea lor la acea adunare armata generala, cu rol politic si militar important.
Cat priveste categoria sociala formata din sclavi si captivi, se pot avansa in momentul de fata, cateva idei. In vremea statului, Dacia nu mai era o furnizoare de sclavi lumii greco-romane decat, in cea mai mare parte, sub forma captivilor facuti de armatele romane expeditionare la Dunare. Societatea geto-dacica atinsese un nivel al dezvoltarii sale economice si sociale, care sa-i permita valorificarea locala a aparentului surplus de forta de munca, iar din punct de vedere spiritual sa duca la inlaturarea practicii vanzarii ''conationalilor'' ca sclavi.
Prezenta sclavilor ca o categorie sociala integrata in economia Daciei este o realitate atestata de bune izvoare istorice. Dintre acestia, captivii de razboi constituiau o categorie aparte, cu un statut special. Ei erau siliti la cele mai grele munci, iar viata le era mereu in primejdie. Acesti captivi nu se aflau la dispozitia vreunui particular, ci in puterea regelui, a statului. Este foarte probabil ca regii daci, angajati intr-un mare efort constructiv, acordau deosebita atentie acestei componente a prazii de razboi.
Munca servila avea o anumita insemnatate in economie, dar era departe de a avea pondere asupra muncii libere in vreun domeniu. O importanta mai mare, in raport cu situatia din agricultura si mestesuguri, o aveau sclavii in constructiile de interes public, indeosebi la cetati.
GETO-DACII IN IZVOARELE SCRISE ANTICE
Numeroşi scriitori antici, greci sau latini, au făcut consemnări despre geto-daci, dedicându-le chiar opere întregi. Împrejurările timpului au făcut ca preţioase mărturii scrise despre cea mai cunoscută ramură din marea familie tracă, ramura de nord, geto-dacii, să nu se păstreze până în zilele noastre. Totuşi însemnările rămase cuprind un registru variat referitor la viaţa materială, spirituală şi de stat a acestora.
Autorii greci îi mentionau, de obicei, sub numele de geti pe locuitorii din regiunea Dunarii Inferioare, respectiv din Muntenia ,Dobrogea sau Moldova. În scrierile latine sunt mentionati cu numele de daci cei care locuiau în zona intracarpatica , în Transilvania şi Banat1). Pe meleagurile noastre au ajuns mai întâi grecii dinspre sud şi sud-est, care i-au întâlnit mai întâi pe geţi şi în izvoarele elene acesta e numele mai des folosit. Romanii au venit mai târziu în contact cu dacii, mai ales cei dinspre apus, şi scriitorii latini folosesc cu predilecţie această denumire.2)
Sub oricare din aceste denumiri autorii antici aveau în vedere aceeaşi comunitate etnică, între daci şi geţi existând doar o delimitare geografică. De aceea, când ne referim la locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic în perioda antică îi avem în vedere pe geţi sau daci ori, în termeni moderni geto-daci sau daco-geţi.
Primele informaţii scrise ne sunt oferite de un logograf din Milet, Hecateu. Ca geograf şi istoric, a scris printre alte lucrări şi Înconjurul pământului, din care nu s-au păstrat decât fragmente. Într-unul din aceste fragmente găsim consemnate doua triburi, crobyzii şi trizii (sau tirizii), care locuiau în sudul Dobrogei de astăzi.3) Izvoarele mai târzii pomenesc şi ele aceste triburi ca făcând parte din neamul geţilor, aşa încât, prin opera lui Hecateu, geţii îşi fac apariţia în istoria scrisă a omenirii.4)
Herodot în Istorii, năzuind să dea o veritabilă istorie universală pentru vremea lui, închină şi geţilor mai mult decât câteva cuvinte.5) Povestind campania regelui Darius din 514 î.e.n. împotriva sciţilor de la nordul Mării Negre, Herodot spune următoarele: „ Înainte de-a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geţi , care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydessos şi cei care ocupă ţinutul aşezat mai sus de oraşele Apolonia şi Mesembria – pe nume scirmiazi şi nipseeni – s-au predat lui Darius fără luptă. Geţii, însa, fiindcă s-au purtat nechibzuit, au fost îndată înrobiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.”6) Herodot rezolvă astfel trei probleme referitoare la geţi: teritoriul ocupat (înainte de Dunăre), religia ( se cred nemuritori) şi apartenenţa etnică la neamul tracilor. Tot Herodot ne spune că numele apelor din Câmpia Munteană, ca Naparis, Argesis, Buzaeus şi Seretus sunt tracice, iar între Carpaţi şi Dunare, nu e loc pentru alţi traci decât pentru geţi, care locuiau pe malul drept până la vărsarea în mare, şi care locuiau sub numele de carpi în Moldova de miazăzi.7)
Herodot este primul care ne oferă cele mai complete şi ample informaţii despre religia lor, păstrate până astăzi. În cartea a IV-a din Istorii redă ceea ce i-au povestit grecii de pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin. Conform acestora Zalmoxis a fost un muritor, rob al lui Pytagora în Samos. După ce a fost eliberat, şi-a strâns bogătii, s-a întors in patria sa, unde prin mijloace înşelătoare 8) a reuşit să insufle noua credinţă tracilor „ nevoiaşi şi săraci cu duhul” ( IV, 95). El pune să i se construiască o casă în care „ îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, ei vor merge într-un anume loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile.” (IV, 95) 9) După un timp Zalmoxis a coborât în locuinţa subpământeană, unde a stat trei ani, timp în care geţii, crezându-l mort, l-au jelit, iar în al patrulea an a apărut, demonstrând că învăţătura sa este adevărată. Referiri ample face Herodot şi la practicarea cultului de către geţii care se credeau nemuritori : o dată la cinci ani ei trimit un sol la Zalmoxis pe care, după ce îi împărtăşesc nevoile lor, apucându-l de mâini şi de piciore, îl aruncă în trei suliţe. Dacă solul moare imediat, înseamnă că zeul le acceptă cererile, în caz contrar solul este considerat un ticălos, după aceea fiind trimis un alt sol „ căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă ” (IV, 94). De asemenea, este prezentat şi ritualul gonirii tunetelor şi fulgerelor, deoarece ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor. În finalul relatării sale Herodot menţionează că ar fi trăit mult înainte de Pytagora, însă acesta nu e acceptat de grecii care nu puteau admite ca o asemenea învăţătură să aparţină „ barbarilor”. 10)
Părintele istoriei nu este însă primul autor care vorbeşte despre geţii care locuiau între Munţii Balcani, Dunăre şi Marea Neagră.11) Dramaturgul atenian Sofocle,într-un fragment din tragedia Triptoleum vorbeşte despre „ Charnabon, care în timpurile de faţă domneşte peste geţi”.12) Este vorba probabil despre geţii care locuiau în partea de sud a Dunării.13)
Ulterior, în remarcabila sa lucrare ştiinţifică Istoria războiului peloponesiac, Tucidide, care se trăgea dintr-o familie de traci încetăţenită la Atena, remarcându-se printre cei mai de seamă reprezentanţi ai istoriografiei antice, îi menţionează şi el pe geţi: „… geţii peste care dai dacă treci munţii Haemus, mai ales în vecinătatea Pontului Euxin. Geţii şi populaţiile din acest ţinut se învecinează cu sciţii, au aceleaşi arme şi sunt toţi arcaşi călări …” 14)
Menandru, cel mai de seamă autor de comedii de după Aristofan, menţionează numele geţilor. El acordă unui personaj (sclav) numele de Daos ( lup în limba traco-frigienilor). 15) se pune problema dacă Daos folosit de Menandru în comediile sale, preluat apoi sub forma de Davos sau Davus în comedia latină, reprezintă pe daci ori este vorba despre un alt trib.16)
Strabon este cel care a încercat să dea răspunsul la această întrebare, care vorbind despre geţi, spunea: „ socot că ei se numeau în vechime davi. De aici şi numele de sclavi, Geta şi Davos, obişnuite la atici. Aceasta presupunere merită mai multă crezare decât aceea potrivit căreia numele ar veni de la – sciţii dai - , care locuiesc prea departe, lângă Hyrcania ; şi nu pare de crezut să se fi adus de acolo sclavi în Attica. Într-adevăr atenienii îi numeau pe sclavii lor după numele neamurilor de unde îi aduceau”.17) Presupunerea lui Strabon a fost acceptată în mare măsură, propunându-se ca numele vechi, Daos, se va transforma în dakos. Alţi învăţaţi însă, bazându-se că Tucidide ( II, 96; VII, 27 ) cunoscuse o populaţie ce locuia în Muntii Rhodopi, de origine tracică ce se numea dioi, presupun că este vorba despre anumiţi sclavi ce proveneau din această parte a Peninsulei Balcanice. 18)
Strabon aminteşte existenţa geţilor pe malul nordic al Dunării, stabilind următoarele deosebiri între geţi şi daci: „ geţii sunt aceia care se înclină către Pont şi răsărit; dacii, aceia ce vin către Germania şi izvoarele Istrului. Partea superioară a Istrului care stă către izvoarele lui, până la cataracte, se numeşte Danubiu şi trece mai ales pe lângă daci; partea inferioară până la Pont, de care sunt vecini geţii, se numeşte Istru”.19) Prin urmare, geţii locuiau mai către Pont, în Muntenia, poate şi prin Moldova, iar dacii, mai spre apus, prin Banat şi Transilvania.20)
Strabon ne mai oferă informaţii şi cu privire la limba geto-dacilor, spunând: „ dacii vorbeau aceeaşi limbă cu geţii”.21)
Prima ştire precisă referitoare la regatul geţilor din nordul Dunării o avem de la Ptolemaios, care îl întovărăşeşte pe Alexandru în expediţia sa din 335 împotriva geţilor din Drobogea, şi, cu această ocazie descrie el însuşi cele văzute. Versiunea originală a lui Ptolemaios e păstrată de Strabon şi Arrian. 22) Arrian spune următoarele : “… geţii părăsiră şi oraşul, care nu era bine întărit. Îşi luară copiii şi femeile pe cai, cât puteau duce caii. Ei se retrăseseră cât putură mai departe de fluviu prin locuri singuratice. Alexandru cuceri oraşul şi luă toată prada pe care o lăsaseră geţii.”23)
Dio Cassius îi numeşte daci pe cei care locuiau pe ambele maluri ale Istrului, specificând apoi că s-ar numi daci cei care locuiesc pe malul nordic al fluviului „fie că să fi fost şi aceştia geţi sau traci”.24) Aici se intrevede un amestec între daci şi geţi şi ambele poartă denumirile date şi unuia şi celuilalt din ele.25) În alt loc, se constată iarăşi o amestecare a numelor sub care sunt cunoscute aceste popoare: „Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului”.26) Drept urmare, Dio Cassius îi numeşte daci pe locuitorii de pe ambele maluri ale Istrului, denumirile de geţi şi daci fiind pentru el sinonime.
Dacii sunt menţionaţi pentru prima dată sub această denumire de către Caesar în secolul I î.e.n. în opera sa De bello Gallico: “Pădurea începe de la hotarele helveţilor, nemeţilor şi rauracilor şi se întinde în linie dreaptă paralel cu Dunărea, până la hotarul dacilor şi anarţilor”.27)
Într-o ştire mai veche, din jurul anului 200 î.e.n., intr-un fragment din Istoria lui Filip a lui Trogus Pompeius se relatează un eveniment din istoria dacilor din vremea regelui Oroles, când dacii luptară fără izbândă împotriva bastarnilor: „Şi dacii sunt o mladiţă a geţilor. În vremea regelui Oroles, se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă să pună capul în locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor”28) În prologul aceleiaşi cărţi, Trogus Pompeius menţionează „despre originea panonilor şi creşterea puterii dacilor sub regele Rubobostes”.29)
Numele Dacia apare în mod sigur în secolul I e.n. la Pliniu cel Bătrân în Istoria naturală 30) „Cartea a IV-a cuprinde aşezarea geografică, neamurile…Daciei, Sarmaţiei, Sciţiei a insulelor din Prut” 31) şi la Tacit în Agricola (41,2).
La sfârşitul secolului I î.e.n. Frontinus, om politic roman descrie în Stratagemele, diferite stratageme folosite de comandanţii militari romani în decursul istoriei. Pomeneşte şi de daci în legătură cu acţiuni ale romanilor la Dunăre de pe la sfârşitul secolului al II-lea î.e.n..32) „Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr…” 33)
Izvoarele antice atestă şi o stratificare socială. Se atestă prezenţa nobililor daci – tarabostes – şi a oamenilor de rând –comati – prin scrierile lui Dio Cassius, Criton şi Iordanes 34) care spune că : „ acei care erau de neam s-au numit la început tarabostes, apoi pilleati dintre ei se alegeau regii şi preoţii”.35) Alături de marea nobilime mai sunt pomeniţi şi acei capillati sau comati care reprezentau oamenii de rând. 36) Cu privire la regi, Dion Chrysostomos, prin Iordanes, ne spune că aceştia erau aleşi din rândul marilor nobili, pilleati sau tarabostes. Tot dintre aceştia era ales şi marele preot. 37)
Din însemnările lui Herodot cât şi ale lui Ptolemeu, Criton rezultă că cea mai importantă ramură a economiei era agricultura. Se dezvolta de asemenea şi apicultura şi viticultura, iar din scrierile lui Strabon şi Arrian, preluate din Ptolemeu, aflăm de întinderea mare a semănăturilor de grâu. 38)
Pe parcursul istoriei aflăm din ce în ce mai multe lucruri despre geto-daci : de la cele câteva cuvinte ale lui Herodot, care îi aminteşte printre rânduri, până la Ptolemaios care îi cunoaşte personal pe geto-daci. Din păcate, scrierile celui din urmă nu s-au păstrat , însă, Strabon şi Arrian au fost cei care i-au preluat informaţiile.
Mărturiile izvoarelor literare sunt unanime în a afirma că geţii şi dacii erau acelaşi popor, deosebirile fiind doar regionale. În mod limpede, reiese faptul că vatra permanentă a acestui neam era spaţiul carpato-danubiano-pontic.
CARACTERUL RELIGIEI GETO-DACICE
Religia este cel mai impresionant lucru, care defineste de cele mai multe ori un popor , ea ajutand de multe ori chiar la individualizarea poporului respectiv. Religia unui popor influenteaza toate domeniile de activitate ale statului respectiv si il ajuta la progresul sau regresul sau economic politic sau cultural . Divinitatea este cea care are fraiele societatii respective , ea hotarand binele sau raul , binecuvantarea sau pedeapsa supusilor sau nesupusilor sai.
Religia geto- dacilor este un subiect care fascineaza dar si pune in incurcatura pe mai toti cercetatorii , ea fiind de o extraordinara profunzime si inca nu se lasa descifrata cu usurinta omului modern datorita putinelor date scrise referitoare la ea , si cele pe care le avem nu sunt tocmai atat de precise incat sa nu ne puna in incurcatura , si datorita saraciei descoperirilor arheologice si incapacitatii lor de a ne convinge in mod absolut de caracterul sau formele de mainifestare ale ei .
Despre religia geto-dacilor , cele mai multe informatii le avem de la autorii antici , in special de la parintele istoriei , HERODOT , in marea sa lucrare,Istorii, in cartea IV ,insa mai sunt si alti autori antici care ne vorbesc despre acest lucru ,insa nu prezinta aceeasi credibilitate ca Herodot , el vizitand chiar tinuturile scitice si intrand in contact direct poate cu stramosii nostri. Da r cu toate informatiile pe care le avem nu putem intocmi un tratat precis si consistent despre caracterul si formele de mainifestare ale religiei geto –dacice.
A vorbi despre religia geto – dacilor este un lucru deosebit de frumos , insa pe cat este de frumos , pe atat este de dificil , cel mai dificil fiind poate caracterul acesteia , datorita datelor putine si imprecise pe care le avem.
Cu privire la caracterul religiei geto dacice s- au format patru pareri distincte : Unii sustin ca religia geto dacilor ar fi fost monoteista 1 ,altii , ca ar fi fost dualista in sens iranian2, altii spun ca ar fi fost politeista3, iar altii sustin henoteismul ei4 ( care duce tot la monoteism) .
Fiecare istoric are argumente pentru a-si sustine parerea , insa nu poate sa argumenteze atat de convingator incat sa dea peste cap teoriile celorlalti.
Desi in scoli s-a invatat ca in religia geto – dacica era un singur zeu: Zalmoxis , dupa o scurta cercetare a izvoarelor antice scrise nu mai putem afirma acelasi lucru datorita informatiilor contradictorii pe care le avem .
Herodot ne spune ca getii cred ca nu mor , ci se duc la zeul Zalmoxis5, aratand in cine credeau getii , facand apoi completarea: unii ii mai spun si Gebeleizis6 . Herodot nu ne spune ca acest Gebeleizis ar fi fost un alt zeu ci ca este vorba despre acelasi zeu , Zalmoxis , doar ca o parte a populatiei il numeste asa .
Atunci cand ne vorbeste despre faptul ca getii trag cu sagetile spre cer cand tuna si fulgera 7 el ne spune ca fac acest lucru pentru a arata ca nu se tem , tot Herodot explicand de ce si anume pentru ca nu cred ca exista alt zeu afara de al lor .
Lucian ,ne spune ca tracii jertfesc lui Zamolxis , 8 fara sa mai pomeneasca de vreo alta zeitate care sa le fi coordonat viata stramosilor nostri ,tracilor , cum ii numeste el .
Clemens din alexandria ne spune si el despre prezenta lui Zamolxis ca divinitate a geto –dacilor , insa el spunand ca este doar un semizeu 9adica ,mai mult un zeu local decat un zeu care sa stapaneasca peste toate tinuturile geto – dacilor . Este important faptul ca il numeste pe Zamolxis ca divinitate , desi nu se stie cat de bine informat era despre religia geto – dacilor de momrnt ce el spune ca getii aleg in fiecare an câte un sol pe care să- l trimită lui Zamolxis .
Enea din Gaza este si el destul de explicit când spune că getii socotesc drept unic zeu 10 pe servitorul lui Pitagora , adică pe Zamolxis .(Căci majoritatea scriitorilor antici spuneau că Zamolxis a fost sclav al lui Pitagora, după ce s-a eliberat, el intorcându-se in patria sa si invatând poporul său nemurirea , despre care se zice că ar fi invatat-o de la el ) .
Dacă ar fi doar informatiile acestor autori am putea spune cu usurintă că religia geto-dacilor ar fi fost monoteistă , in viata lor neamestecându-se nici o altă persoană afară de Zamolxis . Dar se pune problema , inaintea lui Zamolxis geto-dacii nu aveau pe nimeni? Viata lor era lipsită de prezenta vreunei zeităti la care să se roage in caz de primejdie si nevoie sau căreia sa-i multumească in urma vreunei binefaceri?
Desigur ca aveau , pentru că nu există popor care să nu creadă in ceva indiferent dacă acea divinitate este de natură umană , animală sau vegetală , o fiintă concretă sau una abstractă , pentru că sentimentul religios este ceva nativ , neexistanâd popor care să nu creadă in ceva .
In sprijinul acestei probleme vine si Strabon , care ne spune ca Zamolxis s-a facut mai intai preot al zeului celui mai slăvit la ei , el fiind mai intai slujitor abia după o vreme el primind numele de zeu11 , fiind cinstit de daci ca atare .
Tot Strabon ne spune ca si Burebista a luat un ajutor care sa – i tălmăceasca vointa zeilor si care să-l sfătuiască , pe Deceneu , el primind de asemenea titulatura de zeu12 la fel ca Zamolxis odinioară
De asemenea , ne spune că mereu se găsea cate cineva care să-l sfătuiasca pe rege si acel om primea titulatura de zeu .
Dintre toti care au primit numele de zeu si care afost cel mai cinstit pare a fi acest Zamolxis , el fiind cel mai pomenit de către autorii antici . El pare a fi cel care a rămas in locul zeitătilor de inainte , cel putin o perioadă , fapt ce ne conduce la concluzia că religia geto-dacilor ar fi fost henoteistă , locul zeitătilor de inainte fiind celelalte zeitati fiind uitate sau lasate oarecum in umbră . Am putea vorbi oarecum despre un henoteism continuu , tot timpul apărând cate cineva care sa ii invete pe daci cate ceva iesit din sfera normalului si acea persoana devenind zeu cel dinainte fiind lasat in umbra .
Ideea dualismului in sens iranian al existentei reprezentand binele : Zamolxis si una rău: Mars (Ares) este sustinuta de către A . D . Xenopol 13 .
El este de părere ca la inceput religia stramosilor nostri a fost politeista ca si cea a tuturor tracilor , insa datorita invataturii lui Zamolxis intr-o religie reflexivă , după modelul invătăturii lui Ormuz si Ahriman , o nouă formă a cultului lui Zaratustra , amestecat si luat de catre Zamolxis , sau de figura cea mai importantă a vremii respective , cu alte elemente .
Mai sunt si alti autori care vorbesc si despre alte zeitătiin viata strămosilor nostri , cum ar fi Diodor din Sicilia , care ne spune de zeita Hestia , cu care ar fi intrat in legătură Zamolxis , la fel ca oarecând Moise a intrat cu Iahve-ul israelitilor 14.
Dacă punem in legătură cele spuse de Diodor din Sicilia cu cele spuse de Strabon , ar exista posibilitatea ca cea mai slăvită zeitate să fi fost Hestia , cel putin o perioadă , până a venit Zamolxis si a inceput să fie el cel mai cinstit , desi există posibilitatea ca cele două zeităti să fi fost slăvite impreună .
Alti autori vorbesc si despre prezenta lui Cronos in religia geto-dacică. Este vorba despre Mnaseas care spune că pe Cronos il numesc Zamolxis 15 .
Hesychios din Alexandria ne spune si el despre Cronos , el spunând că Zalmoxis era consacrat lui Cronos 16 , din cauza aceasta el invătând despre nemurire,probabil , pentru că si timpul(Cronos) ers nemuritor .
In istoriografia latina avem mentionat ca zeu pe Zamolxis , insă nu pare e fi atat de maret prezentat ca in istoriografia greacă (probabil datorită putinelor date care s-au păstrat de la ei si datorită faptului că ei au cunoscut pe geto-daci mai bine abia după ce au cucerit dacia , in anul 106) , si pe Marte .
Pe Zamolxis il pomeneste Apuleius17 si Iordanes 18 , iar pe Marte il pomeneste Ovidiu spunând referitor la exilul său că a ajuns la getul care se inchină lui Marte19 ;Martial , care spune despre geti că ar fi protejati de scutul lui Marte20si Iordanes , care prezintă pe Marte a fi drept o zeitate foarte importantă fiind venerat printr-un cult cult sălbatec . El era induplecat prin sange omenesc , lui jertfindu-i primele prăzi din razboaie si din incursiunile făcute de ei , existând un simtământ religios adânc in comparatie cu ceilalti zei .21
Cu toate aceste informatii , ne este foarte greu să ne formăm o idee despre caracterul religieie geto-dacice , fiind tentati să credem fiecare teorie , deoarece fiecare pare veridică , dar totusi parcă ar părea teoria henoteistă .
Cea mai plauzibia teorie este cea potrivit căreia au existat mai multe zeităti inainte de venirea lui Zamolxis dar odata cu venirea sa , geto-dacii au inceput să renunte la celelalte zeiti si să creadă in cele spuse de el ca intr-un adevarat zeu , el ajungând să fie adorat ca unul din zeii de inainte , ba chiar mai mult , el luând locul tuturor zeilor . De asemenea, de cate ori apărea cate cineva care ii invata vointa zeilor, acea persoana era considerata zeu , si era cinstită ca atare , drept dovada , Deceneu , care se pare că era vicerege , el ajungând chiar la conducerea Daciei .
Geto – dacii erau un popor foarte credincios , ei ascultand tot ce ii invata zeul lor , acest lucru observanu-l din faptul ca la indemnul lui Deceneu , au ars viile , de asemenea , ei abtinandu-se de la carne si de la femei , existand un adevarat crestinism inainte de vreme la stramosii nostri .
Misterul religiei geto-dacice probabil nu va fi niciodată dezlegat , fiind un lucru foarte complicat , si lipsit de prea multe si certe informatii cu privire la el . Omul modern trebuie sa facă doar presupuneri cu privire la religia vechilor daci , fara sa impuna o anumita opinie , cel putin atata timp cat nu se gasesc alte informatii certe sau descoperiri arheologice cu adevarat graitoare cu privire la caracterul ei .
Ce este important , este faptul că geto-dacii au fost cunoscuti de catre popoarele vremii lor drept cei mai viteji si mai drepti din neamul tracilor 22 , si un popor cu o spiritualitate profunda , caracteristica fiind nemurirea lor .
De asemenea , religia geto-dacilor a ajutat la raspandirea crestinismului , avand dovezi ca inca din crestinismul primar au existat persoane care au imbratisat aceasta religie , ba chiar mai mult si-au dat viata pentru ea .
Religia geto-dacilor a fost , este si va fi un subiect deosebit de interesant , care va face uz de foarte multa hartie consumata si creiere de cercetatori stoarse .
Regii Daciei
DECEBAL
Mare rege dac (87-106 e.n) fiu al lui Scorilo. I-a urmat la tron lui Duras. Strateg talentat, Decebal reuseste sa zdrobeasca armata trimisa impotriva sa de imparatul Domitian, sub comanda lui Cornelius Fuscus (87 e.n). Invins, un an mai tarziu la Tapae, de Tetius Iulianus, incheie o pace onorabila, profitand de infrangerea suferita de romani din partea qvazilor si marcomanilor. Conditiile pacii, favorabile romanilor (Decebal devenea rege clientelar al Romei si ceda anumite capete de pod in stanga Dunarii) au fost exploatate cu multa abilitate in folosul sau. Decebal utilizeaza sudsidiile, inginerii si instructorii militari, primiti conform conditiilor pacii, pentru a se intari in vederea viitoarelor ciocniri cu Roma, amplifica si desavirseste sistemul de fortificatii din Muntii Orastiei, isi echipeaza si instruieste oastea. Ajuns imparat in 98 e.n, Traian suspenda orice ajutor catre Decebal si se pregateste activ pentru cucerirea Daciei.
Razboiul incepe in 101 e.n. Invins la Tapae, Decebal incearca zadarnic, impreuna cu aliatii germani, roxolani si celti, organizand un amplu atac de diversiune asupra garnizoanelor de la Dunarea de Jos. In anul 102 romanii patrund in Muntii Orastiei, cuceresc cetatea de la Costesti si se apropie de Sarmizegetusa. Decebal cere pace si o obtine in conditii grele, pierzand teritorii, obligindu-se sa darime fortificatiile si sa renunte la politica externa independenta. Traian, care privea pacea numai ca pe un ragaz intre doua razboaie, concentreaza noi trupe si construieste podul de la Drobeta. Decebal dandu-si seama de inevitabilitatea unui nou razboi, incalca pacea din 102 si se pregateste febril de aparare. Dupa inceperea ostilitatilor (105 e.n), il captureaza pe Longinus, comandantul trupelor romane din Dacia incercand sa il determine pe imparat sa incheie pacea dar generalul roman se sinucide. Razboiul i-a sfarsit in 106 e.n prin cucerirea cetatilor din Muntii Orastiei, Decebal se retrage spre nord dar este ajuns de cavaleria romana si pentru a nu fi capturat se sinucide. Capul sau a fost adus imparatului de catre cercetasul Claudius Maximus Tiberius, la Ranisstorum si trimis apoi la Roma, unde a fost aruncat pe treptele Gemoniae.
Dupa ultimile cercetari numele de Decebal ar fi o porecla, insemnind CEL VITEAZ, numele real a lui Decebal fiind DIURPANEU.
Un important scriitor roman, Dio Cassius, s-a folosit pentru a-si scrie opera de o serie de autori antici, ca Polybius sau Titus Livius dar i-a trecut cu vederea pe Caesar, Salustius, Tacitus sau Suetonius care i-ar fi largit mult baza de informare. Cu privire la Decebal el spune: "Cel mai insemnat razboi al romanilor de atunci a fost cel impotriva dacilor, asupra carora, in vremea aceea, domnea Decebal. Duras care domnise mai inainte lasase lui Decebal de bunavoie domnia" (cartea LXVII, cap.6, paragraful 1).
Este vorba de evenimentele petrecute la inceputul anului 86 e.n cand Domitian a inceput razboiul impotriva dacilor. Referindu-se la acest moment, Gh. Sincai, in Hronica Romanilor (vol. I, pag. 5) scria: "Imparatul Dometian, carele era nu numai nesuferitoriu de osteneli, ci si fricos, slab de fire. Drept aceia el nu s-a atins de razboiu, fara numai prin povatuitori s-au ostit cu Decebal. Unul dintre acestia era Cornelius Fuscus, comandantul cohortelor pretoriene, caruia i-a fost incredintata conducerea armatelor romane ce au suferit mari dezastre, Fuscus insusi gasindu-si moartea"
Din relatarea lui Dio Cassius, fara sa stim pe ce izvoare se bazeaza, reiese ca in vremea razboiului lui Domitian, rege al dacilor era Decebal si ca acesta primise conducerea, cedata de bunavoie, de regele Duras. Sincai confirma si el ca luptele lui Domitian au fost conduse de Decebal. Dar Tacitus, considerat cel mai mare istoric roman si care in plus a fost contemporan cu evenimentele, afirma in "Istorii" ca luptele au fost purtate de Diurpaneus, regele dacilor. Lucrarea sa s-a pierdut, dar fragmentul care descrie evenimentul s-a pastrat intr-o lucrare a lui Paulus Orosius, scriitor de la inceputul sec. V e.n. In lucrarea "Istoria impotriva paginilor" (VII,10,4) el scrie: "caci cat de mari au fost luptele lui Diurpaneus, regele dacilor, cu generalul Fuscus si cat de mari dezastrele romanilor, le-as enumera, intr-o insiruire lunga, daca Cornelius Tacitus, care a tratat in mod organic si cu foarte mare exactitate aceste evenimente istorice, nu le-ar fi povestit pe indelete".
Asadar potrivit lui Orosius, armatele dacilor ar fi fost conduse de regele Diurpaneus, informatie preluata de la Tacitus. Alt autor a carui opera s-a pastrat si care este bine informat este Iordanes. Iata ce scrie el despre acest moment: "Domitian a plecat cu toate fortele sale in Ilirya si incredintand conducerea aproape intregii armate generalului Fuscus, si catorva barbati alesi, i-a obligat sa treaca peste Dunare impotriva armatei lui Dorpaneus, pe un pod de corabii legate intre ele. Atunci gotii [getii], care n-au fost luati pe neasteptate, au pus mana pe arme si chiar de la prima ciocnire au invins pe romani, omorand pe comandantul acestora Fuscus. Pentru dobandirea acestei mari victorii, ei i-au numit pe conducatorii lor semizei" (Getica, 77-78)
Iordanes a putut prelua informatii din scrierile lui Cassiodorus, Dio Crysostomus sau Tacit dar datorita detaliilor cu care descrie campania din 86-87 el poate fi considerat un bun cunoscator si dovedesc buna lui informare. Despre dezastrul lui Fuscus din anul 87 e.n mai vorbesc si Martial (Epigrame, VI, 76,1-6), Iuvenal (Satire, IV, 109-112),amandoi contemporani cu evenimentele dar fara sa aminteasca de cine erau conduse ostile dacilor sau numele regelui lor.
Din toate izvoarele antice se desprinde limpede concluzia ca armata romana a suferit un dezastru in Dacia, dar de aceste izvoare se contrazic atunci cand amintesc de conducatorul armatei sau al statului dac. Pe fondul acestei confuzii, istoriografia moderna a incercat sa schiteze un tablou al situatiei din Dacia. Intrucat regele Duras este mentionat doar de Dio Cassius, s-a formlat ipoteza potrivit careia Duras si Diurpaneus ar fi una si aceiasi persoana si care i-ar fi cedat tronul, la o data neprecizata lui Decebal invingatorul lui Fuscus, ipoteza sprijinita de C.Brandis; C.Patsch; C.Daiciviciu. Aceasta ipoteza nu poate fi acceptata intrucat este contrazisa de Tacitus si de Iordanes care afirma limpede ca Fuscus a fost invins de regele Diurpaneus. Toate datele converg in a da crezare lui Tacitus, contemporan si bine informat asupra evenimentelor si trebuie admis ca victoria asupra lui Fuscus apartine regelui Diurpaneus. In acest caz Decebal este un supranume. Iordanes spune clar ca dacii in cinstea victoriei si-au numit conducatorii semizei. Acum regele Diurpaneus, ca urmare a vitejiei demonstrate in lupta va fi primit supranumele de Decebal care inseamna potrivit lingvistilor, inseamna: "CEL VITEAZ". In sprijinul acestei logici vine si Gh. Sincai care in opera sa, care a fost intocmita pe surse si date la care noi, azi nu mai avem acces, spune: "Decheval, craiul Daciei -celei vechi- carele si Diurpaneus s-au numit"
Asadar regele Duras, batran fiind neputand purta povara unui razboi cu romanii la granitele Daciei, cedeaza tronul de bunavoie, lucru extrem de rar in istorie, nepotului Diurpaneus, fiul fratelui sau, care frate domnise inaintea lui si deci tanarul Diurpaneus (orfanul) avea drepturi la tron, care invingandu-l pe Fuscus si luandu-i capul trofeu obtine o victorie in urma careia regele dac a primit un nou nume cu care a intrat in istorie si in constiinta urmasilor.
Mai trebuie amintit ca neamurile tracice, si de altfel toate neamurile de la nord de Dunare purtau un singur nume, facand astfel improbabila existenta numelui Duras-Diurpaneus.
BUREBISTA -Regele regilor daci
Cum va fi aratat acel stralucit barbat, car… Продолжение »